DESPRE COPII SI PARINTI

Părinţii au crezut întotdeauna despre copii că sunt proprietatea lor şi că aceştia trebuie să le fie întrutotul asemănători, să îi copieze întocmai. O copie este însă lipsită de orice frumuseţe, iar existenţa nu apreciază aşa ceva; ea se bucura numai de ceea ce este original. Trebuie să îţi ajuţi copii să crească, astfel încât să te depăşească. Trebuie să îi ajuţi să nu te imite. Adevărata îndatorire a părinţilor este aceea de a-şi ajuta copii să nu îi imite. Copii sunt tentaţi, prin însăşi firea lor să imite şi pe cine ar putea imita? – părinţii sunt cei mai apropiaţi. Până acum părinţii au apreciat foarte mult faptul că proprii lor copii le seamănă. Iar viaţa copilului este pierdută, el nu este dorit aşa cum este el de fapt. Din cauza acestei concepţii greşite, de a fi mândru de copiii care te imita, am creat o societate în care toată lumea imită.

…deşi copiii vin pe lume prin intermediul vostru, ei nu vă aparţin. Voi le puteţi dărui iubirea voastră, dar nu ar trebui să le impuneţi cu forţa ideile voastre[…] Ei au luat naştere prin voi, dar nu vă aparţin. Voi aveţi un trecut; ei au doar viitor. Nu-şi vor trăi viaţa conform ideilor voastre. Ei trebuie să-şi ducă viaţa în acord cu ei înşişi, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntând toate pericolele şi obstacolele ce le ies în cale. Odată ce ai înţeles că proprii tăi copii nu-ţi aparţin, că ei aparţin existenţei, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenţei că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunaţi. Nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potenţialul lor. Nu le impune propria ta gândire. Ei nu vor trăi aceleaşi vremuri, nu vor avea de înfruntat aceleaşi probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu-i pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme. Nu-şi vor găsi locul, nu vor fi pregătiţi.

Le veţi permite deci să înflorească în felul care le este propriu? Le veţi permite libertatea de a fi ei înşişi? Dacă sunteţi pregătiţi pentru toate acestea, foarte bine. Dacă nu, mai aşteptaţi, iar între timp, pregătiţi-vă. Aşteptaţi acel moment în care vă simţiţi perfect purificaţi, şi abia apoi daţi naştere unui copil. În continuare, dăruiţi-i acestuia viaţa voastră, iubirea voastră. Numai în acest fel veţi putea contribui la crearea unei lumi mai bune.

Fiecare copil crede că modul în care privește el lumea e diferit de cel al părinţilor. El are cu totul alte valori. Poate că strânge scoici de pe plajă, iar părinţii îi spun: „Aruncă-le! De ce-ţi pierzi timpul degeaba?” Iar pentru el sunt atât de frumoase… Copilul observă diferenţele, vede că valorile lor sunt diferite. Părinţii sunt ahtiaţi după bani; el doreşte să colecţioneze fluturi, și nu poate înţelege motivul pentru care ei se arată atât de interesaţi de bani. Iar părinţii nu pot înţelege ce va face copilul cu acei fluturi sau flori. Fiecare copil ajunge să-şi dea seama că gândește diferit, dar îi e teamă să afirme că dreptatea e de partea lui.

Cea mai bună soluţie în privinţa copilului ar fi aceea de a-l lăsa în pace. Copilul trebuie să aibă curaj. Acesta nu-i lipseşte, numai că întreaga societate e astfel făcută, încât până şi frumoasa calitate a curajului copilului este condamnată. Dacă părinţii îşi iubesc cu adevărat copiii, îi vor ajuta să fie curajoşi, chiar dacă acest curaj e împotriva lor. Ei îi vor ajuta să se arate plini de curaj faţă de profesori, faţă de societate, faţă de oricine încearcă să le distrugă individualitatea.

Nu uitaţi, până când omul nu va ajunge să se iubească pe sine, el nu va putea iubi pe altcineva; până când copilul nu va ajunge să se respecte pe sine, el nu va putea respecta pe altcineva […] Până când iubirea de sine nu va ajunge să strălucească în fiinţa voastră, ea nu se va putea revărsa asupra celorlalţi. Mai întâi trebuie să deveniţi o lumină pentru voi înşivă, şi abia apoi se va revărsa aceasta asupra celor din jurul vostru.

Osho – Cartea despre copii

 

Povestea OMULUI sau cum ne alegem parintii

EU

-monolog-

Personajul intră pe scenă cu un carnet de notițe și un pix în mână. Se așează joz, turcește, pe parcursul monologului se ridică și se adresează publicului.

PERSONAJUL

Exist. Văd, miros, simt. Sunt, concomitent, de nicăieri și de pretutindeni, nu am fost niciodată, dar sunt dintotdeauna. Nu am fost, însă voi fi.

Sunt spiritul universal și am puterea de a crea, de a mă crea. Doar EU sunt capabil să aleg din multitudinea de posibilități pe care eu însumi mi le ofer. Eu nu sunt om, nu încă. Dar când voi fi, voi încerca din răsputeri să fiu cea mai reușită variantă a mea.

Când voi fi nu îmi voi aminti nimic din timpurile de acum, nu voi avea habar de unde am pornit pe drum sau cât de bine mă cunosc deja. Nu voi ști că eu sunt cel care și-a scris viața, minut cu minut, secundă cu secundă, puțin ajutat de un Mare Observator. Eu sunt creatorul propriului meu destin, sunt liber.

Liber. Sunt liber acum, liber să aleg împrejurările în care vreau să trăiesc. Voi fi liber și când voi avea un corp uman, când voi crește puțin câte puțin, dar totul va fi nou. Nu va mai rămâne nici măcar amintirea a ceea ce am fost înainte, a ceea ce sunt acum.

Ce sunt acum? Sunt...

*

(arătând într-o parte)

O, vai, ce cuplu interesant! Uitaați, uitați cum se țin de mână, dragii de ei! Da, sunt frumoși, vreau ca ei să fie părinții mei!

Nu, nu! Uitați-i pe ceilalți! Ei par mai iubitori, și mai au un copilaș. Putem fi frați!

*

Ce sunt acum? Sunt...un judecător. Da, un judecător și un scriitor. Eu mă judec și iau hotărâri, eu îmi scriu viața, așa cum am mai spus. Nu mai am multă răbdare, vreau să termin de scris și să încep să trăiesc povestea în care am ales ca eu să joc personajul principal. Eu; cine altcineva să fie personaj principal în povestea mea?

Vreau să fiu un om curajos. Da, voi fi curajos...și implicat. Mai presus de tot, vreau să fiu sensibil. Sensibil la nevoile mele și ale altora. Vreau să nu am timp pentru plictis, vreau să fac de toate, să simt de toate, să alerg, să iubesc, să fiu...eu.

Da, da, trebuie să scriu asta!

(scrie în carnețel) „DE ȚINUT MINTE: SĂ FIU EU.”

Cel mai important lucru ca om e să fii tu însuți. Vreau să nu uit vreodată asta și că oamenii, acolo pe Pământ, nu se dezic de la ce sunt ei în realitate. Voi avea timp să fiu eu însumi.

    Nu cu mult timp în urmă, acum vreo două decenii, am întâlnit un suflețel care a auzit câteva zvonuri cum că o parte din oameni nu suportă viața pe care o trăiesc. Asta m-a întristat cumplit atunci, dar la scurt timp după aceea am început să râd, gândindu-mă că așa ceva nu e posibil dacă tu îți creezi viața pe care o vrei. Dacă nu ți-o creezi tu, cine să o facă pentru tine? E foarte bizar…

    Nu vreau să par un suflet antipatic, nu râd de nefericirea oamenilor. Sunt conștient că oamenii au nevoie și de momente de nefericire pentru a vedea adevărata fericire de mai apoi. Dar nu trebuie să uităm că menirea noastră acolo, jos, pe Pământ e să trăim viața pe care o vrem. Asta fără a limita viața altora; fiecare cu viața lui, cu povestea lui.

   

E ceva ce mă intrigă atunci când mă gândesc la viața pe care o voi începe foarte curând, în câteva secunde sau poate în câțiva ani… Faptul că oamenii nu comunică deschis mereu când simt nevoia să o facă. Eu așa voi face, voi comunica mereu tot ce am de spus… Așa va fi. Voi deveni destul de repede cea mai bună variantă a mea și nu mă voi abate de la drum.

    Că tot a venit vorba de drum, ieri a luat drumul Pământului un alt suflet, unul care părea foarte hotărât și grăbit. Mi-a spus, în timp ce se străduia să nu se ciocnească cu alte suflete în drumul său, să fiu atent la timp. “Timpul trece foarte repede pe Pământ!”, îmi zice. Ei, la asta nu m-am gândit. A trebuit să mă conformez, să rescriu totul.

Se pare că nu mai am așa mult timp. Trebuie să scriu și ultimul capitol, cel care mă va aduce din nou pe aici. În plus, mai am de făcut și cea mai importantă alegere, aceea a părinților. Nu mai am mult de căutat.

Chiar acum trebuie să mă întorc la scris.

(Pleacă)